Diferenţe de la cer la pământ între necredinciosul Camus şi stridenţa “noului ateism”

Pe 7 noiembrie s-a născut Albert Camus, scriitor şi filosof, câştigător al premiului Nobel pentru literatură, şi este un bun moment să ne reamintim moştenirea lăsată de acesta în ceea ce priveşte religia.

 

John Carlson, profesor asociat pentru Studii Religioase la Universitatea de Stat din Arizona a publicat în publicaţia Huffington Post un articol dedicat lui Camus, elogiind atitudinea sa rezervată şi decentă faţă de oamenii care cred în diverse religii, deşi el însuşi era ateu.

Camus este un contraexemplu la stridenţa şi zelul „noului ateism”, reprezentat de Christopher Hitchens, Sam Harris, Richard Dawkins şi alţii, notează Carlson.

Filosoful originar din Algeria ne face să tânjim după perioada “vechiului ateism”, când oamenii de o credinţă sau alta nu erau luaţi în derâdere pentru convingerile lor iraţionale, anatemizaţi de ideea că “religia otrăveşte totul”. Pe atunci nu li se spunea credincioşilor să se dea la o parte pentru a face loc concepţiilor laice, care să şteargă orice urmă a sacrului din viaţa publică.

Camus era o persoană reţinută în privinţa atitudinii sale faţă de religie, amintindu-şi de cuvintele lui Benjamin Constant, care spunea că e ceva putred în a fi prea aprig împotriva acesteia.

Scriitorul de limbă franceză a admis că nu crede în Dumnezeu, dar a ales să vorbească “în numele unei ignoranţe care încearcă să nu nege nimic”. Cu alte cuvinte, dacă el nu credea în divinitate, nu însemna că cei care cred greşesc, oricum nu erau într-o eroare pe care cineva s-o poată demonstra cu certitudine. Din acest motiv a preferat să fie considerat “necredincios” mai degrabă decât ateu.

Ca student în Algeria, Camus a realizat o disertaţie despre relaţia dintre neoplatonicieni şi metafizica creştină. Figura centrală a lucrării sale a fost Sfântul Augustin, şi el african, faţă de care filosoful modern a simţit o mare afinitate. Potrivit biografului Herbert Lottman, pentru Camus, Sfântul Augustin a fost “episcopul” scriitorilor din Africa de Nord, fie ei credincioşi sau atei.

Camus a văzut în acest sfânt artistul cu toate punctele slabe şi forte pe care le regăsea în el însuşi. El a fost atras în special de cugetările Sfântului Augustin asupra problemei răului.

Spre deosebire de noii ateişti, aşa cum este Hitchens, care crede că religia este purtătoarea unei ciume, Camus recunoştea că răul este o problemă umană. Referindu-se la romanul “Ciuma”, Dr. Rieux spunea că “fiecare dintre are o ciumă în interior, nimeni de pe pământ nu este vindecat de ea.”

Camus îşi punea aceleaşi întrebări pe care şi le pun oamenii credincioşi, el doar nu putea să accepte răspunsurile sau speranţa cu care se hrănesc aceştia. Nu şi-a găsit consolare în credinţa lui Iov sau în salvarea lui Iisus, ci în Sisif, în ideea că prin revoltă şi rezistenţă Sisif ar putea fi fericit.

În mod paradoxal, deşi s-a concentrat pe lupta solitară a lui Sisif, filosoful modern credea că solidaritatea s-a născut din revoltă. Iar problemele morale cu care şi credincioşii şi ateii se confruntă în viaţa politică – nazismul, de exemplu – le impun să lucreze împreună (Camus a făcut la fel editând ziarul pentru Rezistenţa Franceză).

Într-un dicurs celebru susţinut la o mănăstire dominicană din Paris, Camus a subliniat importanţa implicării şi cooperării chiar dacă îţi exprimi alte convingeri în mod respectuos. “Nu voi încerca să schimb nimic din ceea ce cred sau din ceea ce credeţi dumneavoastră.. pentru a ajunge la o reconciliere care să fie valabilă pentru toţi”.

El a insistat că “lumea are nevoie de dialog real” care este posibil “între oameni care rămân ceea ce sunt şi spun ceea ce cred. Acesta este acelaşi lucru cu a spune că lumea de azi are nevoie de creştini care rămân creştini”.

Mai mult, filosoful a continuat, cerându-le creştinilor să “vorbească clar şi să se implice personal, ceea ce mulţi dintre ei au refuzat să facă cât timp Hitler călca Europa în picioare şi condamna milioane de evrei la moarte.

Într-un schimb de replici privind judecarea colaboratorilor de la Palatul Vichi, Camus a reacţionat ferm împotriva intelectualului catolic francez Francois Mauriac pentru că “mi l-a aruncat pe Isus în faţă.” Era îndreptăţit să aibă această atitudine, crede John Carlson.

Nici ateii n-ar trebui să le arunce credincioşilor în faţă convingerile lor. În această eră polarizatoare în care trăim, trebuie să ne reamintim de poziţia graţioasă şi umilă a lui Albert Camus faţă de religie şi de modelul său de implicare şi colaborare. Noul ateism nu ne oferă nimic de acest fel într-o perioadă în care conflictele morale şi politice ameninţă şi implică credincioşi şi atei deopotrivă.

Comentariile nu sunt permise.